luni, 10 decembrie 2007

Poezii de Daniel Turcea

Balada păsării

vie Lumină
venind, pe cale


inima-mi cere
pasăre lină


sufletu-n lacrimi
vrea, fără vină

numai să-l apere
numai să-l poarte


sus
peste moarte


Poveste de iarnă


I



cerul
privindu-l

dar sufletul?

II

aproape, departe
în noapte

voci


Voci, în zăpadă

poate sunt oameni
acolo
poate că ei au ajuns
poate ne cheamă
prin noapte
de s-ar face iertare zăpada
ce drumul ni l-a ascuns

stelele
morminte de îngeri
atât de străini le-am ajuns
de s-ar face iertare tot cerul
ce chipul
ni l-a ascuns

vino
dimineaţă, iubi-te-voi
lumea pleoapele-şi va ridica
să Te vadă

vino în noapte, iubi-te-voi
vino, acum
în zăpadă


Zid

de cel ce are
de tine
de cuvântul
de lumina
privirii
blânde sau
de hrana ta
mai multă lipsă
nu-ţi întoarce faţa
tu dăruind luminii te asemeni
zidind, din nou, prin duhul gurii tale
în oameni, suflete
ca alte ceruri


vrând miezul nopţii
să se spulbere
să-nceapă
căci mai cumplit decât
un cosmos negru
îţi va fi sufletul, acoperit de vină
şi-n locul unde lacrima se naşte
străin, acolo, tainic eşti, durerea
lui
te va urma ca umbra


fără să ştiu un zid cum te desparte
de tine însuţi
cel chemat
şi lumea nu-i decât acest prilej,
singurul, de a nu muri


Extaz

povară
îţi sunt
lemn
de răstignire

îmi eşti cer
mult iertând
peste suflet
iubire


Racla de lumină

viaţa-mi
puţină
trupul
îngândurat
îngroapă-le
vii
în lumină

de-ar muri
tot ce nu e
în mine
curat

ţărâna
şi gândul
preaiubind
le sfinţeşti

să nu mai ştiu
să nu mai ştiu

dacă mai sunt
sau doar Tu eşti

viaţa-mi
puţină
trupul
îngândurat

uşor
mi le-ngroapă
de vii
în lumină


Epifania

I

mai mult
decât viaţa
decât lumina
Mângâietor
mai sus
mai adânc
mai aproape
cuvintele precum o torţă
într-o mantie de flăcări, arzând

II

apă
şi duh
sânge
şi apă
cuvânt
şi viaţă
Cuvânt
văz-duh

III

sunt pulberea drumului
pleopapă
aproape mormânt
fie
Iubirea
în noi să înceapă
sfânt, sfânt, sfânt

Balada nunţii

vin vestitorii
ce la răscruce
sună din corn, dulcele corn
toată suflarea
Mirele cheamă
lasă-i, mai lasă-i
ca-n moarte dorm


iată-i
se-adună
au daruri multe
bogată-n durere
i-au pus cunună
lacrima, gândurile
să ni le-asculte

acel vin
i l-au adus
când va fi larmă
noapte cu stelele
să ni-l adoarmă

un pat de nuntă
din lin măslin
cu ţinte de-argint
sus, pe un munte
ce-l împlinim

numai în aur
ţesut curat
Mirele, Mirele
ne-a-ntâmpinat
pleoapele, lacrima
ne-a sărutat


Întruparea

picătura
cea din rouă
nimeni n-o vedea cum vine

numai raza
negrăită
din vechime

adâncime
pogora într-însa
rază

de departe
din vechime

ce atinge
înviază


Taină

mă cuceresc
ţie
crin, nor luminos
Doamna noastră cea umbrită
doar de har
sufletului meu odihna


cămară, cea nefăcută
de omeneşti mâini
pentr-un mir
care pogoară
pentru smirna
care urcă
pe cât arde
grămăjoară
pentr-un lemn
de scorţişoară
aşa lin
amirosind

Logos, izvorul

(fragment)


VI

o, blândeţe
cum vii lin, ca o lacrimă, luminând

tu nu mai osândeşti, tu învii

şi cine n-ar vrea să se întoarcă nevinovat
dintre faptele sale ?

ca dintr-o pajişte de crini ?

o, bunătate
şi ce alt drum spre desăvârşire
acolo unde cerul se sfârşeşte ?

atât de nou, atât de tainic

în durere s-a cufundat ca-ntr-un râu
şi era, vibrând
până-n adâncuri, fiindcă nici o vină nu-i acoperea
faţa şi simţurile
şi ce jertfă e asemenea iertării ?

iubire
şi care altul ar putea fi izvorul vieţii
pururi înviorând?

o, ziua aceea, orbitoare!



Etern acum

ziua
a opta
fără sfârşit
pogorându-se
acum
potirul se-aprinde !


ce nu văd
ce nu trăiesc
ce nu ştiu
e viaţă
ce nu văd
e lumină
lângă ochii mei
lângă buzele mele


şi sub pleoape
acum !

Rouă

cu sete beau
făptura Ta, de rouă


Cântarea nopţii

Iubirea
ca o noapte de Paşti, făclii aprinde
şi tot atâtea stele îi urmează


drumul
înspre casă

e poate straiul de mireasă
pe care dimineaţa l-ar cuprinde

vezi, a venit
şi nu eram
acasă

şi-acum ne caută tot cerul, dinainte
şi stele vin spre noi
o, prea frumoasă

cântarea nopţii
care ne cuprinde

Ziua orbitoare

I

viaţa
acoperind totul


viaţă
viaţă
viaţă

marginile lumii, pocal, spumegând

loc
al jertfei

II


viaţă
totul descoperind
până la rădăcinile gândului
până la ascunzişurile faptei
până la şarpele veghind
în jurul inimii, mai jos de gânduri
cine
vinovat
n-ar cere pământului
să-l ascundă de faţa
focului întunecat

grâu între pietrele morii
strugure zdrobit în teasc


cerul va arde
în mâna
desăvârşirii


bucuraţi-vă
inimi de prunci

până la suflet
se va vedea


Poeme de dragoste (postume)

”…atunci I se deschide cerul sau
ochiul inimii, nu ştiu. Sau acesta mai
mult decât acela.”
Simeon Metafrast

”De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.”
Sfântul Apostol Pavel, I Cor. 13,1


Ce va fi
I


ce va fi când vei afla
ce putere aveai, cât puteai făptui
tu, cel hotărât
prin naştere
stăpân al lumii, omule, oricare
la cer, la soare, la lună
minunându-se
cum firea apei nu se schimbă-n gheaţă
asemeni sufletului ce-a ucis
la secunde, la pământ
la schimbări
la firea lemnului ce înfloreşte
asemeni celui purtător de jertfa împăcării
punte peste cer
din măslin
cu untdelemnul bucuriei
în toate vede rânduială
gingăşie
delicaţii atomi
conglăsuirea
culorile, formele, chipurile
întoarcerea la aceleaşi, rămânerea în
cele stricăcioase
dar cel mai minunat
lucrul, sămânţa

II
taina nepătimirii
contemplarea nepătimaşă a lucrurilor
nu urcă în orgoliu
nu cade prin neştiinţă
nu se abate prin lepădare şi ură
nici prin iubire nesocotită şi patimi
nici nu rămâne înăuntru prin lene
nici înafară prin nepăsare
aşa priveşte totul
atunci vei privi la om minunându-te
de chipul lui cel tainic
de care nu ştie
încă având hotar
mintea ia forma lucrurilor cunoscute
dar ajungând la cel fără chip
se face fără chip
şi cum ideile nu se răstoarnă una pe alta
nu descoperă prin grai comoara
iată ca să nu se creadă pe sine
desăvârşit, are uitare şi neştiinţă
cel muritor
cu cel neînsufleţit
se despart şi iar se vor
uni
spre mărturie
ce puţin au trăit
Poem de dragoste


I


a privi
a vedea
cu sufletul
fără veşminte
a atinge
a intra
în taină

II

eram aproape
eram înăuntru

o uşă de lemn
ne despărţea de lume. Zugrăvită
cu feţe luminând în loc de stele
blândeţea
fără seamăn
care iartă
în mijloc, masă
odihnind mormântul
o cupă de argint
cu înfiorare poartă
lemn având lină tăcere
drept frunze
III

carnea doare, se-nfioară
mi-e sufletul puţin, aproape mort
ţi-am fost potrivnic. Te-ai smerit. Te port
în trup şi-n sânge
cum cerurile n-au
să-ţi fie cort
atâta loc şi vreme
nici lumină
nici roua
dimineţilor povară
neînţelegând
taina şi bucuria ce mă-nvinge

*
* *


gândurile ne sunt
acoperământul
inima
ne-o însenină
spăla-vom în lacrimi faţa sufletului
lumina ce grăieşte
lumină
lumina ce-nţelege
lumină
lumina ce luminează
lumină

Poem despre iubire


I

înţelepciunea pruncilor
de-a pururi mângâiere
bucuraţi-vă
pe cei pe care nimeni nu-i iubeşte
cu dragoste smerită îi iubeşti
i-am văzut, aproape stingheri
sfiindu-se de-atâta fericire
printre muribunzi
printre uneltele urii
ei nu urau pe nimeni
privirea lor de dincolo de moarte
purificându-se
în roua ce se prelinge
pe obrazul cerului
II

nu, blândeţea nu-i slăbiciune
şi se va vedea
biruinţa celor ce n-au urât
în faţa întregului cosmos

Aici e poarta


I

lumina serii
şi-n adiere cum
mereu preschimbă
faţa sub care nu e, în grădină
sufletul lumii prinţul rătăcit
o, Lemuel, inima lui, atunci, în rugăciune
Duhul implorând în limba florii
ce lunecă desprinsă pe râul
dinainte
de a cădea şi de a nu mai fi
doar locul gol
şi vindecat, de cer
dar vălul
ce negrăit acoperă
nu-l spuse

II

aici e poarta
dincolo nu poţi fi iertat, ca îngerii, din clipa
când El a fost bătut în cuie
şi ziua Sa l-a văzut om, murind
şi l-a primit pământul din mâna maicii Sale
şi n-a mai fost durere asemenea nicicând
şi nu mai era nimeni
leproşii, morţii, ciungii, orbii şi îndrăciţii
apostolii şi morţii chemaţi
la viaţă, ce vor fi zis
în cămara lor
mirii din Cana
III
desăvârşirea Sa
duminică era, a treia zi
şi a-nviat, mărturisind, acum
atât de greu cuvintele se leagă
şi ce-i al meu îmi este împotrivă
căci voi fi bun acum şi voi fi blând
Despre neînserata iubire


uimire numim acum
adevăratul chip
al firii
şi minunea e o uşă
în plinătatea razelor deschisă
dar razele sunt numai
numele
şi urma

şi slava-i lumina faţa – şi nici un om
nu-l putea privi – asemenea
unui mort înviat – bucuria


cu faţa descoperită

nu cu aripi trupeşti, ca o pasăre
ci ale Duhului, prea uşor
răpindu-se

Poem de dragoste

I
mireasma, ca o privire de înger
se-mprăştie
şi fără de chip, ca să ne fie drag
şi fără-nfăţişare, să ne putem uita
II

te rog, vino, frate
din cort să ieşim
în plină lumină, în ceruri de har
cu nume de înger te chem iar şi iar
nu trăim, n-am crezut, n-am murit în zadar
III

tot ce există e pentru tine dar
puţin ţi s-a părut aceasta-n dar
atât de mult El ţi-a dorit fiinţa
încât mereu te vrea şi-ţi poartă suferinţa
Marea dragoste


arată-mi omul
care poate duce, între zvâcnirea tâmplelor,
sub pleoape
sau în adâncul fără gând şi cuget
în hăul firii
veşnicia
fără să se ardă, fără să strige şi
să se revolte
că nu o are şi că i-ai dat moarte
om sunt, pe pământ
şi ce-am ştiut m-a rătăcit sub soare
şi ce-am dorit m-a urâţit sub lună
şi ce-am văzut frumos am aruncat
şi-n rana-abia deschisă am lovit
şi ce era nevinovat
am lovit până ce ruşinea
acoperi cu vina ei şi şterse
lumina ce-o-ndrăgisem, c-un cuvânt
m-ai vindecat, cu aşezarea mâinii
pe creştet, m-ai iertat
în cuibul firii mele mi-ai adus
această-mbelşugată-n rod avere
cine-i să spună
cine-i să cunoască
şi cine, cine, cine mai ales
să nu se bucure fiindcă a aflat
taina ce-nconjură şi ţine cerul
cum ţii un fulg
în palmă, de zăpadă

Din nou acum

din nou acum, iarăşi trecea peste ape
atât de blând, atât de liber era
atâta bucurie şi atâta taină avea
acum, din nou, ca la-nceputul Cărţii


eu ştiu, eu cred, eu sunt fericit
în clipa morţii va inunda lumina
gustul ei e pe buzele mele
bucuria ei e în mine
atunci însă, vălul ei se va ridica


Suferinţa



a muri de o mie de ori într-o viaţă
ca viaţa să înceapă în tine
suferinţa, mi-a spus, ea curăţă ca o flacără
iubita lui, suferinţa
rugul ce-i luminează
privirile
nu te teme de spini
nu deznădăjdui chiar dacă
lumea se surpă
şi cerul se năruie, viu
este sufletul şi numai întunericul
faptei mârşave l-ar putea înlănţui
dar Viaţa ce-nconjură cerul
mai mult decât orice dorise
mai adevărată e decât sângele
cum nu poţi gândi
nici cunoaşte
nici iubi.


atâta revărsare a iubirii
se poate doar trăi şi nu descrie
e numai viaţă, nu e şi părere
în el
grăia
luminând
fericit era, l-am văzut
fericit era
acolo
unde
pentru mâinile mele şovăitoare
era numai teamă
o zidire din
rouă şi lacrimi
şi nimic
nu-i putea lua
pacea neînvinsă



*
* *


sunt ţări, dar mai ales locuri
aşezări la marginea apelor
un om
gata să intre
şi-n casă
icoana
sau numai un gest
o mirare



numai descrierea
întregii lumi
ar putea fi
începutul



*
* *

martor splendorii
vad, în adâncul tău
simţi, sub oglinda
oricărui lucru, de neatins


dar cine poate a-ngropa lumina
ce-nconjură cu apele-i un cer
ca pe un nufăr care îţi deschide
mulţimea lui de pleoape înăuntru

*
* *

fără vreme, deodată, uşor, numai suflet şi dor
urma ca un înger prin aer, Cuvântul
înafară ? înăuntru ?
parcă apele mării-ncetară, parcă totul
era peste fire
numai ei
şi-ntre ei pace şi taină, iubire
nepătrunsă, desăvârşită
iubire


Asemenea dimineţii

iată frumoasa, omeneasca înfrângere, la mare preţ
dar eu unul sunt martor, eu am văzut
acei oameni, blânzi, de neînfrânt
învăţând nemurirea, cu ochii i-am privit. Suferinţa
nu le mai putea micşora cu nimic
fericirea


sfârşitul lor e asemenea dimineţii

vezi,
vestitul astrolog, apărat de stele, friguros
pustiit de noroc, nu era
asemenea lor, nici yoghinul bătrân ce mi-a spus
rănile da, însă sufletul
eu nu-l pot vindeca


*
* *


va fi un timp ca un fruct
când părăsindu-se
labirint în străfulgerarea
tainicei epifanii – seara tu
veniseşi parcă de pretutindeni, din
întreagă viaţa-mi, din lucruri
din cenuşă, ca o iertare
ca o-nviere, uitasem
răul lumii, aşteptam


*
* *


Lumină, acum
apără-mă de mine însumi
apropie-te
lumină, sfinţeşte
ţărâna
şi gândul
nu eu
ci tu
trăieşte în mine
neînvinsă



*
* *


crede şi cercetează, eu nu mă tem


omul acesta sărac ce abia
mai respiră
bătrânul întristat care cere
copilul, copilul şi toţi
înfrânţii şi sărmanii lumii

aşa cum
calea pe răcoare
moartea, de neasemuit a fiecăruia
propria-i moarte
adevărul şi fapta înflorind răsărea


nouă şi pururea nouă e calea virtuţii,
să nu ai
jalea celui ce crede în rouă

dacă e atât de amar
şi de searbăd, aminteşte-ţi
cum numai apropiindu-te nu vei cunoaşte
de-atâta lumină nici clipa
morţii altfel decât
o fără de nume
bucurie, apropie-te


Nor, peste ceruri luminând


Nor, peste ceruri luminând
gustul
adevărat al vieţii, veşnicia
şi stea
ce din pământ răsari, Curată
şi izvorând din tine
vechiul Soare
smerindu-se
în chip de vin şi pâine
buzele mele-l sorb cu teamă
cu gustul lacrimii îngemănat


pe chipul omenesc
obraz al lumii


pasăre, pasăre şi ca un stâlp de foc
mai înalt decât cerul.


Iubirea, răsărind începuse

iubirea răsărind începuse
s-o vadă în inimă, stânca
cea necuvântătoare, se sfarmă şi
ca-n pustie odinioară apa a
izbucnit, vie, inundând
răul din mine
bucură-te, va veni
în sfârşit
clipa, ca o uşă
larg deschisă în
lumină

cine se poate apropia
de tine, cel
cu adevărat
înger
ajută-mi
să te văd


Murim pentru a nu muri


murim pentru a nu muri
ori vom arde de tot pe rugul însetării
jertfă de taină fiind
mistuindu-ne-n duh
pentru a fi pururea vii
murim spre viaţă
sau murim spre moarte


se veştejesc şi pier, nu voi cânta
nu voi cânta nicicând frunzele toamnei


cele ce se veştejesc şi pier
toamnă a lucrurilor
nici ziua
când stelele se vor prăbuşi într-o vreme a lor
deasupra adâncului
nu aceste lucruri le voi iubi
şi nu voi dori sufletului meu
strălucirea pietrelor, nici lauda
nici valurile
ce moarte sunt, lăcaşuri de morţi
când un Egipet de piatră înalţă
imense sarcofage cu nimic mai de preţ
decât paşii pe nisipuri
e o durere desigur
a-nfrângerii
Ca şi cum trupul ce doare şi plânge
de-ar fi imens, din granit
ar fi veşnic
cum ne-am putea amăgi
când nici cei ce lucrau în deşert
nu mai credeau în nimic
nu mai credeau şi ştiau
ştiau
că zidesc o ruină
cu o voluptate a morţii


Egipet al fricii

II

dar iată
Cuvântul ce n-a asfinţit li se-arată
celor începători în chip de rob şi tată
celor ce-l pot urma
pe muntele înalt al schimbării
sale la faţă
în adevăr şi viaţă

Când Cuvântul în noi se arată
aşa luminând, aşa clar
şi faţa Lui străluceşte ca soarele
atunci hainele lui se fac albe
şi hainele sunt cuvântul
bunei vestiri a biruinţei
desăvârşite
asupra morţii

Niciun comentariu: