marți, 17 august 2010

Amintiri despre Daniel Turcea (I)


Nu eu ar trebui să scriu aceste rânduri - ci aceia care i-au fost aproape, care l-au cunoscut şi l-au iubit.

Eu nici măcar nu mă născusem în 1979, când el trecea pragul acestei lumi.

Dar pentru că din tot ce am citit, din tot ce mi s-a povestit – şi sunt atât de puţine informaţiile care au ajuns până la mine – Daniel Turcea mi-a devenit tare drag şi apropiat, un adevărat prieten de suflet; pentru că aproape nimeni nu mai ştie sau nu mai pomeneşte nimic despre el în zilele noastre; pentru că, mai presus de toate, Daniel Turcea a fost un mărturisitor şi un trăitor al dreptei credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, simt nevoia să vă împărtăşesc câte ceva despre el, căci şi eu am primit – în dar – de la sora lui cu 5 ani mai mică, Lucia - aceste "povestiri" ale unor întâmplări din viaţa sa.

(L.D.)

Daniel s-a născut pe 22 iulie 1945, fiind al doilea copil al soţilor Gheorghe şi Maria Turcea, care au avut patru copii, doi băieţi şi două fete. A fost încă de mic de o inteligenţă strălucită, şi sub influenţa mamei sale, care era foarte credincioasă, până în adolescenţă a mers mereu la biserică, spovedindu-se şi împărtăşindu-se regulat.

Însă în liceu şi în facultate a trecut printr-o perioadă de răzvrătire, a contestat credinţa creştin-ortodoxă şi a "rătăcit" pe tărâmul filosofiei şi al religiilor orientale, ajungând totodată să trăiască o viaţă foarte dezordonată, sau, mai bine zis, decăzută.

A urmat cursurile Institutului de Arhitectură "Ion Mincu" din Bucureşti, fiind un student strălucit, care însă intra adesea în conflict cu profesorii săi datorită ideilor sale îndrăzneţe (de exemplu, proiectase o şcoală în formă de spirală, cu pereţi de sticlă, aflată pe un ax ce îi permitea o mişcare imperceptibilă în direcţia de rotaţie a pământului în jurul axului, încât să-i fie asigurat un regim de lumină naturală pe tot parcursul zilei...)

În acea perioadă a început să scrie poezii, pe care care le-a şi publicat în 1970 într-un volum denumit Entropia. Iată ce spune criticul literar Valeriu Cristea despre acest volum:

Entropia, mă intimidase, mă speriase puţin prin conţinutul său agresiv scientist şi ostentativ cărturăresc, oarecum arid şi totodată exorbitant, plin de "lux de logici" şi " fast de geometrii": punctul, linia, sfera, cubul, "curba lunecând de plăcere a timpului" şi formule matematice pure (până şi îngerii sunt "matematici") se amestecă aici printre concepte filozofice indiene sau chineze, de unde o anume impresie de "asiatism", de exotism livresc.>

< (...) poetul era convins – şi ţinea să ne-o comunice – că "Organizarea Secretă a ideii Conspiră-n Galaxie, domnii mei", conspiră, desigur, în sensul entropiei; în Entropia Daniel Turcea evoca "Fiinţa Nefiinţei", un spaţiu "atât de pur / încât nu e locuit. Obiecte de gol, absenţă / Ireal..." şi, ca "budist", "tăcerea ce ninge în Vede", vorbind de "puntea flască", de "asfixiante fereşti", de "distanţă ghilotină" (excluzând toate orice comunicare), de sentimentul de a fi total descoperit, tragic neocrotit: "am fi fiecare precum o încăpere /neexistând decât Afară", un "Afară" cumplit, din moment ce "cămaşa cenuşii" e o "dovadă că-a ars Dumnezeu". >

Acest volum a fost întâmpinat cu multe laude şi aprecieri la vremea respectivă, Daniel Turcea fiind considerat un tânăr poet promiţător, încadrat de critica literară în grupul "poeţilor onirici". A fost primit în Uniunea Scriitorilor şi a început să frecventeze localurile preferate ale poeţilor, împrietenindu-se cu unii dintre ei. Anturajul pe care şi l-a format însă a fost de aşa natură încât l-a împins şi mai tare pe panta rătăcirilor, a beţiei şi a revoltei împotriva lui Dumnezeu. Avea să scrie mai târziu într-o poezie, mărturisind despre această perioadă:

"om sunt, pe pământ

şi ce-am ştiut m-a rătăcit sub soare

şi ce-am dorit m-a urâţit sub lună

şi ce-am văzut frumos am aruncat

şi-n rana-abia deschisă am lovit

şi ce era nevinovat

am lovit până ce ruşinea

acoperi cu vina ei şi şterse

lumina ce-o-ndrăgisem..."

(din poezia Marea dragoste)

Totuşi, chiar căzut în "mocirla patimilor", Daniel, precum mărturiseşte sora sa Lucia, îşi păstrase nobleţea sufletească, mărinimia, ce iradia în acte de milostenie şi de iertare.

Îşi dădea şi ultimii bani săracilor care îi cereau, deşi familia sa se descurca foarte greu, tatăl murindu-le pe când Daniel avea 23 de ani.

Odată, un amic de-al său, tovarăş de petreceri, i-a furat o mare parte din hainele cele mai bune (!), însă Daniel nu a spus nimic nimănui până într-o zi când le-a bătut la uşă "Miliţia" să-i întrebe ce anume au de reclamat, pentru că tânărul respectiv fusese prins şi mărturisise toate furturile pe care le făcuse. Cei din familia lui Daniel nu ştiau nimic despre asta, şi l-au privit miraţi, dar el a intervenit senin şi i-a spus miliţianului că el îi dăruise "hoţului" toate acele lucruri şi nu are nimic de reclamat! După plecarea miliţianului, Daniel i-a spus mamei, cu multă înduioşare în glas: "Lasă-l, mamă, că oricum nu are de unde să ni le plătească, şi îl vor băga ăştia la închisoare, ce să-i mai măresc şi eu pedeapsa reclamându-l!"

Această nobleţe şi sensibilitate înnăscute Daniel le moştenise de la mama sa, o femeie deosebită, pe care Daniel o vedea ca pe o sfântă şi de care îi era foarte ruşine. Şi pentru că nu avea curajul să-i mărturisească gândurile şi "aventurile" lui, i le destăinuia Luciei, sora sa mai mică cu 5 ani, care îl asculta fără să-l contrazică sau să-i reproşeze ceva.

Spunea Lucia că, pentru bunătatea lui sufletească, pe care şi-a păstrat-o tot timpul vieţii, "poate că îngerul său păzitor nu l-ar fi părăsit", dacă el nu l-ar fi alungat îndoindu-se, primind gânduri de hulă, de negare a dumnezeirii Domnului Iisus Hristos. Pentru că în mintea sa Dumnezeu trebuia să aibă puterea absolută şi să fie invulnerabil, ajunsese să spună: "Ce Dumnezeu e ăsta care s-a lăsat răstignit?!"

"De aceea Dumnezeu l-a lăsat, şi îngerul păzitor s-a depărtat de la el." (spune Lucia)

Atunci a alunecat foarte rău pe panta beţiei şi a petrecerilor, plecând cu nopţile de acasă.

Totul a culminat cu o întâmplare pe care avea să i-o povestească Luciei ulterior.

A plecat cu nişte prieteni într-o "speluncă, nu ştiu pe unde" şi a lipsit 2 săptămâni încheiate, timp în care cei din familie nu au mai ştiut nimic de el şi l-au aşteptat cu toţii deznădăjduiţi, mama sa văduvă, fratele şi sora mai mică (sora mai mare a lui Daniel se căsătorise şi nu mai stătea cu ei.)

Mama lui s-a rugat mult pentru el atunci, iar Daniel a povestit că ajunsese într-o asemenea stare – din cauza băuturii, şi poate chiar a drogurilor – încât nu mai ştia ce e cu el, unde se află, şi nu mai putea să iasă de acolo sau să meargă singur acasă. Atunci când deznădejdea îl cuprinsese cu totul, a văzut – în vis sau în vedenie – cum, înconjurată de o lumină mare, mama lui stătea în genunchi, rugându-se cu lacrimi ca el să se întoarcă acasă. Şi a simţit cum o fiinţă de lumină – pe care nu o putea privi, dar despre care credea că a fost îngerul său păzitor – l-a apucat de mână şi l-a scos de acolo, apoi l-a purtat aşa pe străzi în drum spre casă, aducându-l până în faţa uşii, unde a dispărut.

Când Lucia a deschis uşa, aproape că nu l-a mai recunoscut, într-atât era de schimbat, de desfigurat – s-a speriat efectiv de chipul lui, s-a dat trei paşi înapoi. Atunci Daniel a intrat şi, căzând în genunchi în faţa mamei, a început să plângă şi să-i sărute mâinile, spunând printre lacrimi:"Mamă, mămico, iartă-mă că te-am supărat aşa, îţi mulţumesc că te-ai rugat pentru mine să ajung acasă! N-o să te mai supăr niciodată! Mamă, mămico, iartă-mă!"

După aceea s-a dus şi s-a încuiat în camera lui şi a zăcut acolo vreo 2 zile nelăsând pe nimeni sa intre la el, până în dimineaţa când, ieşind cameră, a venit drept la Lucia care gătea mâncare în bucătărie.

"Lu, eu am avut un vis! Eu am să ţi-l spun, iar tu să-mi zici dacă a fost de la Dumnezeu sau nu!"

(În tot timpul în care Daniel a "rătăcit" departe de biserică, mama şi sora lui au continuat să meargă regulat la biserică şi să se roage, iar el ştia aceasta.)

Lucia povesteşte visul lui astfel:

"Daniel s-a văzut în vis în faţa unei biserici mari, cu multe trepte urcând până la intrare. Şi vroia mult să intre în acea Biserică, dar când a pus piciorul pe prima treaptă, parcă o mână nevăzută l-a împins cu putere şi l-a aruncat la pământ, izbindu-l cu fruntea chiar de primă treaptă. Şi cum zăcea la pământ, a început să simtă o durere foarte mare în tot trupul, ca şi cum ceva l-ar fi sfâşiat pe dinăuntru, l-ar fi dezmembrat. Atunci, în disperarea lui, a început să-i cheme în ajutor pe toţi marii întemeietori de religii: Buddha, Mahomed, Confucius etc. [Daniel era pasionat de istoria religiilor] numai pe Domnul Iisus Hristos Îl uitase. Şi cu cât îi striga mai tare pe aceştia, cu atât îl durea mai tare... până când şi-am adus aminte de El şi a strigat cu toată puterea: "Mântuitorule, ajută-mă!"

Atunci toată durerea a dispărut ca prin minune şi a simţit că se poate ridica, dar s-a ridicat nu doar în picioare, ci şi deasupra pământului.... şi a văzut cum veneau spre el, prin aer, doi tineri plini de lumină, unul îmbrăcat în haine de ostaş roman, iar celălalt în haine de episcop. Şi cel în haine de ostaş a zis: "Pe acesta îl iau eu!", dar cel în haine de episcop a reacţionat: "Nu, acesta vine cu mine, doar ştii că eu mă ocup de tineri!" Şi l-a luat de mână şi au zburat aşa... intrând în Biserică pe undeva pe sus, poate prin turlă... Astfel, Daniel s-a apropiat pe rând de toate icoanele, de toate frescele – plutind, zburând – minunându-se de tot ce vedea... Şi au trecut şi în altar – pe deasupra catapetesmei – până în faţa icoanei Maicii Domnului pictată pe bolta altarului. Acolo s-a închinat sărutând mâna Maicii Domnului, L-a îmbrăţişat pe Pruncul ei şi a exclamat fericit: "Maica Domnului, eu aici vreau să rămân!"

După aceasta s-a trezit şi a venit s-o întrebe pe Lucia dacă visul acesta a fost de la Dumnezeu.... Ea i-a răspuns: "Păi, ce-mi spui tu e despre Biserică, despre Sfinţi, despre Maica Domnului... Eu cred că e de la Dumnezeu!"

Atunci Daniel s-a bucurat mult şi a zis că dacă e de la Dumnezeu, biserica aceasta trebuie să existe undeva, şi pentru că ei locuiesc în Bucureşti, trebuie să fie o biserică din Bucureşti. "Trebuie să găsesc această biserică!"

Şi timp de o săptămână, în fiecare zi, când se întorcea seara acasă, îi povestea Luciei ce biserici a vizitat în ziua respectivă. Nu a găsit biserica din vis atunci, imediat, de aceea s-a cam descurajat, iar după un timp a renunţat şi la a-i mai împărtăşi Luciei rezultatele căutării lui, până în ziua când...

Era februarie, ninsese, era frig, trecuse aproape un an de la visul cu biserica şi Lucia aproape uitase totul... dar nu şi Daniel. A intrat în după-amiaza aceea val-vârtej în casă, în bucătărie, unde Lucia gătea mâncare ca şi în dimineaţa visului, şi i-a strigat fericit: "Lu, am găsit biserica, am găsit biserica!!!"

Ea s-a zăpăcit pentru o clipă şi l-a întrebat cu uimire: "Care biserică?!"

"Biserica din vis! Trebuie să mergem s-o vedem! Hai cu mine, hai acum!" şi a tras-o după el pe scări, abia lăsând-o să-şi ia o haină peste capotul de casă pe care îl purta şi să se încalţe... au ieşit afară alergând ca nişte bezmetici, prin zăpadă, ca să ajungă cât mai repede să vadă biserica!....

Era vorba de Biserica Sfântul Elefterie cel Nou de la Operă (staţia de metrou Eroilor), care se sfinţise abia de câţiva ani – în 1971.

...Era exact ca în vis, cu trepte multe la intrare, cu ziduri de cărămidă... înaltă, frumoasă... minunată! Trecuse în fiecare zi cu troleibuzul pe o străduţă prin spatele ei şi nu o observase – nici nu îşi dăduse seama măcar că e biserică, până în ziua când ceva - Cineva – i-a deschis ochii şi i-a dat imboldul să meargă să o vadă...

...să intre în ea... şi să o recunoască!

Acum o explora împreună cu Lucia, o descopereau împreună!

Totul era ca în vis... icoanele, frescele, catapeteasma, stranele...

Şi mai ales ei, cei doi prieteni din vis - cei doi Sfinţi ocrotitori ai Bisericii, care apar în mărime naturală în icoanele din stânga şi din dreapta altarului: Sfântul Mucenic Gheorghe (ostaşul roman!) şi Sfântul Mucenic Elefterie (episcopul!)

Iar pe bolta altarului, dincolo de catapeteasmă – fresca pictată de Părintele Arsenie Boca – Maica Domnului stând în picioare cu Pruncul Sfânt în braţe, care parcă îi învăluie, îi acoperă într-o îmbraţişare duioasă pe cei ce o privesc, din biserică.

Mai târziu, Daniel avea să scrie într-un Poem de dragoste:

"eram aproape

eram înăuntru

o uşă de lemn

ne despărţea de lume. Zugrăvită

cu feţe luminând în loc de stele

blândeţea

fără seamăn

care iartă

în mijloc, masă

odihnind mormântul

o cupă de argint

cu înfiorare poartă

lemn având lină tăcere

drept frunze"

După această "întâlnire" miraculoasă cu Biserica din vis, Daniel a început să meargă regulat la slujbe împreună cu mama şi sora sa, însă purtând încă în suflet "rănile păcatelor"... Când s-a dus să se spovedească pentru prima oară (după mulţi ani), părintele respectiv, neînţelegând ce-i cu el – dar poate şi din rânduiala lui Dumnezeu – i-a dat în grabă dezlegarea, spunându-i : "Tu eşti tânăr, ce păcate ai tu, vino să te împărtăşeşti!". După Sfânta Împărtăşanie, Daniel a simţit cu tot sufletul că e cel mai păcătos om de pe pământ şi că trebuie să-şi mărturisească şi să-şi plângă cu adevărat toate păcatele săvârşite...

Din acel moment a început să-şi caute un părinte duhovnic, dar avea pretenţia ca părintele la care se va spovedi să fie capabil să-i răspundă mai întâi la toate întrebările pe care i le va pune... să-i lămurească toate problemele care îl frământaseră de-a lungul anilor săi de studiu – şi Daniel era un spirit pătrunzător, enciclopedic, care aprofundase bine materiile ştiinţifice - matematica, fizica, chimia – dar şi literatura, filozofia, arta...

S-a chinuit o vreme să găsească un astfel de părinte, până când un prieten arhitect i-a propus să meargă împreună la Părintele Arsenie Papacioc, aflat atunci la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti.

În dimineaţa când au plecat, i-a spus Luciei: "Dacă nici Părintele Arsenie nu-mi răspunde la întrebări, o las baltă cu spovedania!"

Au mers la mănăstire, au stat la slujbă, iar după aceea părintele l-a chemat pe Daniel în chilia sa.

Au stat de vorbă ore întregi, până seara târziu, iar Daniel a ieşit de la acea spovedanie "un om nou", cu totul schimbat.

Părintele Arsenie i-a spus mai târziu surorii sale că a spovedit mulţi intelectuali, şi prin închisori, dar pe cineva ca Daniel Turcea n-a mai întâlnit – cu asemenea putere de pătrundere, şi în acelaşi timp, cu asemenea preocupare sinceră de a se lămuri şi de a afla Adevărul. "Eu nu cunoşteam prea bine toate acele teorii din ştiinţă şi din filosofie care îl frământau pe el – şi nu mă pricepeam să-i răspund la întrebări, dar m-am încrezut în cuvântul Domnului care ne spune să nu ne punem mai dinainte în gând ce vom răspunde.... aşa că nici nu îmi aduc aminte ce i-oi fi spus atunci de l-am convins!"

Daniel, la rândul său, i-a povestit Luciei: "M-a lăsat fără cuvinte părintele! Mi-a dărâmat toate argumentele, toate teoriile, cărămidă cu cărămidă!"

După acest intens "interogatoriu" în care Părintele Arsenie i-a răspuns la întrebări, a urmat şi spovedania lui Daniel, o adevărată "baie curăţitoare", în urma căreia părintele l-a împărtăşit...

..apoi l-a invitat să cerceteze împreună sfintele canoane, să vadă cât timp ar fi trebuit să fie oprit de la Sfânta Împărtăşanie pentru păcatele mărturisite, şi socotind împreună – adunând anii fiecărui canon – au ajuns la o cifră de aproximativ 260 de ani!!!

Atunci Părintele Arsenie l-a privit în ochi cu multă dragoste dar şi cu seriozitate şi i-a spus: "Un duhovnic, dacă mântuieşte mii de suflete şi pierde unul, cu el de gât se duce în iad! Aşa că ai milă de bătrâneţile mele, frate, şi ai grijă ce faci, ai grijă cum trăieşti de acum încolo!"

Din poezia Bătrânul :

vas purtător de Duh şi frate

chemaţi suntem, mi-a spus

(cu ochii albaştri

şi cu puţina lui făptură)

să fim cu trupul mai presus de îngeri

suntem iubiţi mai mult ca revărsarea

de raze

eu, nevrednic

de-a mai trăi o zi după dreptate

îţi spun,

fii făcător de pace

în inimi şi mereu iubeşte

desăvârşirea cât ţi-e cu putinţă

şi vom fi vii întru eternitate


Şi pentru că nu ţinuse post înainte de Sfânta Împărtăşanie, Părintele i-a recomandat să mai ţină trei zile de post de atunci înainte. El însă vreo săptămână după aceea nu a mâncat decât anafură şi a băut agheasmă...

Povesteşte Lucia că atunci când s-a întors acasă era atât de schimbat, încât – tot ca atunci, demult - aproape nu l-a mai recunoscut , doar că de data aceasta era luminos... radia de fericire!...

I-a mărturisit cu lacrimi Luciei cum părintele l-a numit "frate". "S-a smerit Părintele în faţa mea, m-a chemat frate, pe mine, întunericul, care nu merit să mai văd lumina zilei!"

Lemn purtător de lină tăcere

am băut picătură cu picătură

eu, întunericul

am băut rugăciuni

am sorbit lacrimile

mai de preţ decât stelele

o, nepământească băutură

foc am sorbit

lumina

luminii

Era în anul 1976. De atunci a început o viaţă nouă pentru Daniel... o viaţă de pocăinţă, de rugăciune, o viaţă de pregătire pentru fiecare întâlnire cu Dumnezeu, în Sfintele Taine ale Bisericii, dar şi pentru marea întâlnire ce avea să aibă loc atât de curând...

În 1979, la doar trei ani după convertirea sa, şi la doar 33 de ani – vârsta Mântuitorului când a fost răstignit – după o adâncă suferinţă ce a durat aproape 8 luni – a fost bolnav de leucemie - Daniel şi-a dat sufletul în mâinile Domnului Hristos "pe care L-a iubit" şi prin care a fost "mai mult decât biruitor" asupra păcatului, asupra suferinţei şi morţii...

Tu

de peste cuvinte

de peste cer

o, cât mi-a fost de aproape

în veacul acesta

de sete

şi fier

Ca o mărturie a acestei iubiri ne-a lăsat poeziile sale - o parte din ele publicate în volumul Epifania (1978), dar mai ales cele dictate de pe patul de suferinţă, care au apărut postum.

Mesajul său de rămas bun către contemporani şi către noi toţi l-a încredinţat surorii sale Lucia înaintea morţii : "Să le spui fraţilor să se roage şi să-L iubească pe Dumnezeu mai mult! Tragedia noastră e că ne iubim pe noi înşine atât de mult iar pe Dumnezeu atât de puţin!"

Ultimele sale cuvinte au fost: "Rugaţi-vă!"


Rugăciune

I

Rugaţi-vă

pentru mine, rugaţi-vă

biruitorilor, fericiţilor

rugaţi-vă în lumină

în har

şi în adevăr

să încep

eternitatea

ascultării lui Dumnezeu

a vieţii în Dumnezeu

a rugăciunii

iartă-mă,

Te-am căutat în petale, în chipul

cel mai frumos, am crezut

că erai

în clipa cea scrisă

Te iubesc dar prea puţin,

Dă-mi să Te iubesc

cu întreaga-mi fiinţă

II

Tu

Cel care, întrg

locuieşti în mine, acum

străin mie,

lasă doar

razele Tale

să strălucească în inima mea

învie sufletul meu

cel pustiit

cum din piatră ai izvorât apa cea vie.

Doamne,

eu sunt orbul, deschide

ochii cei de taină ai inimii,

sunt cel mai ticălos dintre oameni

-lepra păcatului acoperă sufletul meu-

Curăţeşte-mă!

Ajută necredinţei mele !


Despărţire


De acum către cine voi merge?

Cine-mi va primi lacrimile?

Din înălţime ascultă-mi

frângerea inimii

căci iată, văd

chipul morţii

Acum luminează-mi Tu

ca să Te văd, fie cât de puţin

Adevăr adevărat

căci de-acum vin întunecatele chipuri

şi faptele zilelor mele

acum îmi sunt mie mormânt

pecetluit

buzele tac şi graiul ca ceara ce se prelinge.

Numai tu, Maică Fecioară

crin al cerului cu roua stelelor preastrălucind

plecându-ţi genunchii

coboară cer în inima mea şi pe buzele mele

şi cheamă

din adânc

sufletul meu


Puritate

O, puritate

tu l-ai născut pe Dumnezeu

braţele tale

l-au legănat

ochii tăi înlăcrimaţi

de iubire

şi teamă

i-au văzut faţa de Prunc

i-au cuprins necuprinsa lumină

O, puritate

numai tu poţi întrece pe îngeri

numai tu puteai sta

în mijlocul unui asemenea foc

ca-n mireasmă şi-n rouă

O, puritate

iată, un om, o Fecioară

cum trăia

neştiută

nimeni nu putea crede, nu putea visa

că un om înaintea căruia

îngerii se smeresc

îl va naşte

pe Dumnezeu

O, nevinovăţie

numai tu nu poţi fi învinsă

de nimic, pe pământ


[Iertare]

Acestei Lumini

acestei iertări

plecaţi genunchii inimii

numai Lumina poate ierta

îndumnezeind

numai omul se poate ridica

din mâl şi din moarte

din cumplita sa vină

pentru că el

poate plânge

- căinţa -

adevărata sa naştere

poate începe în rănile sale

el se poate întoarce din moarte

cu faţa sufletului scăldată în lacrimi

el poate fi

iertat

de Lumină

el poate fi vas

acestei Lumini

aşa cum nici cerul

nu poate fi

prin iubire şi jertfă


Altar

în stânga

e peştera

la mijloc e masa

sau poate

mormântul

pe masă

potirul în care

se află Cuvântul


Rugaţi-vă pentru mine

Aproape de moarte sunt

rugaţi-vă, rugaţi-vă heruvimi

rugaţi-vă, sfinţi

Acum se va vedea

înaintea cosmosului

a miliardelor

de fii ai luminii

adevărata mea viaţă

atât de săracă în lumină

atât de străină

de dragoste

numai

sete

doar

năzuinţă!

rugaţi-vă pentru mine!

Înaintea morţii sunt

şi n-am haină de nuntă. Lumina

nu arde în suflet, dar Domnul

poate să-nvie

în inima mea


luni, 10 decembrie 2007

Poezii de Daniel Turcea

Balada păsării

vie Lumină
venind, pe cale


inima-mi cere
pasăre lină


sufletu-n lacrimi
vrea, fără vină

numai să-l apere
numai să-l poarte


sus
peste moarte


Poveste de iarnă


I



cerul
privindu-l

dar sufletul?

II

aproape, departe
în noapte

voci


Voci, în zăpadă

poate sunt oameni
acolo
poate că ei au ajuns
poate ne cheamă
prin noapte
de s-ar face iertare zăpada
ce drumul ni l-a ascuns

stelele
morminte de îngeri
atât de străini le-am ajuns
de s-ar face iertare tot cerul
ce chipul
ni l-a ascuns

vino
dimineaţă, iubi-te-voi
lumea pleoapele-şi va ridica
să Te vadă

vino în noapte, iubi-te-voi
vino, acum
în zăpadă


Zid

de cel ce are
de tine
de cuvântul
de lumina
privirii
blânde sau
de hrana ta
mai multă lipsă
nu-ţi întoarce faţa
tu dăruind luminii te asemeni
zidind, din nou, prin duhul gurii tale
în oameni, suflete
ca alte ceruri


vrând miezul nopţii
să se spulbere
să-nceapă
căci mai cumplit decât
un cosmos negru
îţi va fi sufletul, acoperit de vină
şi-n locul unde lacrima se naşte
străin, acolo, tainic eşti, durerea
lui
te va urma ca umbra


fără să ştiu un zid cum te desparte
de tine însuţi
cel chemat
şi lumea nu-i decât acest prilej,
singurul, de a nu muri


Extaz

povară
îţi sunt
lemn
de răstignire

îmi eşti cer
mult iertând
peste suflet
iubire


Racla de lumină

viaţa-mi
puţină
trupul
îngândurat
îngroapă-le
vii
în lumină

de-ar muri
tot ce nu e
în mine
curat

ţărâna
şi gândul
preaiubind
le sfinţeşti

să nu mai ştiu
să nu mai ştiu

dacă mai sunt
sau doar Tu eşti

viaţa-mi
puţină
trupul
îngândurat

uşor
mi le-ngroapă
de vii
în lumină


Epifania

I

mai mult
decât viaţa
decât lumina
Mângâietor
mai sus
mai adânc
mai aproape
cuvintele precum o torţă
într-o mantie de flăcări, arzând

II

apă
şi duh
sânge
şi apă
cuvânt
şi viaţă
Cuvânt
văz-duh

III

sunt pulberea drumului
pleopapă
aproape mormânt
fie
Iubirea
în noi să înceapă
sfânt, sfânt, sfânt

Balada nunţii

vin vestitorii
ce la răscruce
sună din corn, dulcele corn
toată suflarea
Mirele cheamă
lasă-i, mai lasă-i
ca-n moarte dorm


iată-i
se-adună
au daruri multe
bogată-n durere
i-au pus cunună
lacrima, gândurile
să ni le-asculte

acel vin
i l-au adus
când va fi larmă
noapte cu stelele
să ni-l adoarmă

un pat de nuntă
din lin măslin
cu ţinte de-argint
sus, pe un munte
ce-l împlinim

numai în aur
ţesut curat
Mirele, Mirele
ne-a-ntâmpinat
pleoapele, lacrima
ne-a sărutat


Întruparea

picătura
cea din rouă
nimeni n-o vedea cum vine

numai raza
negrăită
din vechime

adâncime
pogora într-însa
rază

de departe
din vechime

ce atinge
înviază


Taină

mă cuceresc
ţie
crin, nor luminos
Doamna noastră cea umbrită
doar de har
sufletului meu odihna


cămară, cea nefăcută
de omeneşti mâini
pentr-un mir
care pogoară
pentru smirna
care urcă
pe cât arde
grămăjoară
pentr-un lemn
de scorţişoară
aşa lin
amirosind

Logos, izvorul

(fragment)


VI

o, blândeţe
cum vii lin, ca o lacrimă, luminând

tu nu mai osândeşti, tu învii

şi cine n-ar vrea să se întoarcă nevinovat
dintre faptele sale ?

ca dintr-o pajişte de crini ?

o, bunătate
şi ce alt drum spre desăvârşire
acolo unde cerul se sfârşeşte ?

atât de nou, atât de tainic

în durere s-a cufundat ca-ntr-un râu
şi era, vibrând
până-n adâncuri, fiindcă nici o vină nu-i acoperea
faţa şi simţurile
şi ce jertfă e asemenea iertării ?

iubire
şi care altul ar putea fi izvorul vieţii
pururi înviorând?

o, ziua aceea, orbitoare!



Etern acum

ziua
a opta
fără sfârşit
pogorându-se
acum
potirul se-aprinde !


ce nu văd
ce nu trăiesc
ce nu ştiu
e viaţă
ce nu văd
e lumină
lângă ochii mei
lângă buzele mele


şi sub pleoape
acum !

Rouă

cu sete beau
făptura Ta, de rouă


Cântarea nopţii

Iubirea
ca o noapte de Paşti, făclii aprinde
şi tot atâtea stele îi urmează


drumul
înspre casă

e poate straiul de mireasă
pe care dimineaţa l-ar cuprinde

vezi, a venit
şi nu eram
acasă

şi-acum ne caută tot cerul, dinainte
şi stele vin spre noi
o, prea frumoasă

cântarea nopţii
care ne cuprinde

Ziua orbitoare

I

viaţa
acoperind totul


viaţă
viaţă
viaţă

marginile lumii, pocal, spumegând

loc
al jertfei

II


viaţă
totul descoperind
până la rădăcinile gândului
până la ascunzişurile faptei
până la şarpele veghind
în jurul inimii, mai jos de gânduri
cine
vinovat
n-ar cere pământului
să-l ascundă de faţa
focului întunecat

grâu între pietrele morii
strugure zdrobit în teasc


cerul va arde
în mâna
desăvârşirii


bucuraţi-vă
inimi de prunci

până la suflet
se va vedea


Poeme de dragoste (postume)

”…atunci I se deschide cerul sau
ochiul inimii, nu ştiu. Sau acesta mai
mult decât acela.”
Simeon Metafrast

”De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.”
Sfântul Apostol Pavel, I Cor. 13,1


Ce va fi
I


ce va fi când vei afla
ce putere aveai, cât puteai făptui
tu, cel hotărât
prin naştere
stăpân al lumii, omule, oricare
la cer, la soare, la lună
minunându-se
cum firea apei nu se schimbă-n gheaţă
asemeni sufletului ce-a ucis
la secunde, la pământ
la schimbări
la firea lemnului ce înfloreşte
asemeni celui purtător de jertfa împăcării
punte peste cer
din măslin
cu untdelemnul bucuriei
în toate vede rânduială
gingăşie
delicaţii atomi
conglăsuirea
culorile, formele, chipurile
întoarcerea la aceleaşi, rămânerea în
cele stricăcioase
dar cel mai minunat
lucrul, sămânţa

II
taina nepătimirii
contemplarea nepătimaşă a lucrurilor
nu urcă în orgoliu
nu cade prin neştiinţă
nu se abate prin lepădare şi ură
nici prin iubire nesocotită şi patimi
nici nu rămâne înăuntru prin lene
nici înafară prin nepăsare
aşa priveşte totul
atunci vei privi la om minunându-te
de chipul lui cel tainic
de care nu ştie
încă având hotar
mintea ia forma lucrurilor cunoscute
dar ajungând la cel fără chip
se face fără chip
şi cum ideile nu se răstoarnă una pe alta
nu descoperă prin grai comoara
iată ca să nu se creadă pe sine
desăvârşit, are uitare şi neştiinţă
cel muritor
cu cel neînsufleţit
se despart şi iar se vor
uni
spre mărturie
ce puţin au trăit
Poem de dragoste


I


a privi
a vedea
cu sufletul
fără veşminte
a atinge
a intra
în taină

II

eram aproape
eram înăuntru

o uşă de lemn
ne despărţea de lume. Zugrăvită
cu feţe luminând în loc de stele
blândeţea
fără seamăn
care iartă
în mijloc, masă
odihnind mormântul
o cupă de argint
cu înfiorare poartă
lemn având lină tăcere
drept frunze
III

carnea doare, se-nfioară
mi-e sufletul puţin, aproape mort
ţi-am fost potrivnic. Te-ai smerit. Te port
în trup şi-n sânge
cum cerurile n-au
să-ţi fie cort
atâta loc şi vreme
nici lumină
nici roua
dimineţilor povară
neînţelegând
taina şi bucuria ce mă-nvinge

*
* *


gândurile ne sunt
acoperământul
inima
ne-o însenină
spăla-vom în lacrimi faţa sufletului
lumina ce grăieşte
lumină
lumina ce-nţelege
lumină
lumina ce luminează
lumină

Poem despre iubire


I

înţelepciunea pruncilor
de-a pururi mângâiere
bucuraţi-vă
pe cei pe care nimeni nu-i iubeşte
cu dragoste smerită îi iubeşti
i-am văzut, aproape stingheri
sfiindu-se de-atâta fericire
printre muribunzi
printre uneltele urii
ei nu urau pe nimeni
privirea lor de dincolo de moarte
purificându-se
în roua ce se prelinge
pe obrazul cerului
II

nu, blândeţea nu-i slăbiciune
şi se va vedea
biruinţa celor ce n-au urât
în faţa întregului cosmos

Aici e poarta


I

lumina serii
şi-n adiere cum
mereu preschimbă
faţa sub care nu e, în grădină
sufletul lumii prinţul rătăcit
o, Lemuel, inima lui, atunci, în rugăciune
Duhul implorând în limba florii
ce lunecă desprinsă pe râul
dinainte
de a cădea şi de a nu mai fi
doar locul gol
şi vindecat, de cer
dar vălul
ce negrăit acoperă
nu-l spuse

II

aici e poarta
dincolo nu poţi fi iertat, ca îngerii, din clipa
când El a fost bătut în cuie
şi ziua Sa l-a văzut om, murind
şi l-a primit pământul din mâna maicii Sale
şi n-a mai fost durere asemenea nicicând
şi nu mai era nimeni
leproşii, morţii, ciungii, orbii şi îndrăciţii
apostolii şi morţii chemaţi
la viaţă, ce vor fi zis
în cămara lor
mirii din Cana
III
desăvârşirea Sa
duminică era, a treia zi
şi a-nviat, mărturisind, acum
atât de greu cuvintele se leagă
şi ce-i al meu îmi este împotrivă
căci voi fi bun acum şi voi fi blând
Despre neînserata iubire


uimire numim acum
adevăratul chip
al firii
şi minunea e o uşă
în plinătatea razelor deschisă
dar razele sunt numai
numele
şi urma

şi slava-i lumina faţa – şi nici un om
nu-l putea privi – asemenea
unui mort înviat – bucuria


cu faţa descoperită

nu cu aripi trupeşti, ca o pasăre
ci ale Duhului, prea uşor
răpindu-se

Poem de dragoste

I
mireasma, ca o privire de înger
se-mprăştie
şi fără de chip, ca să ne fie drag
şi fără-nfăţişare, să ne putem uita
II

te rog, vino, frate
din cort să ieşim
în plină lumină, în ceruri de har
cu nume de înger te chem iar şi iar
nu trăim, n-am crezut, n-am murit în zadar
III

tot ce există e pentru tine dar
puţin ţi s-a părut aceasta-n dar
atât de mult El ţi-a dorit fiinţa
încât mereu te vrea şi-ţi poartă suferinţa
Marea dragoste


arată-mi omul
care poate duce, între zvâcnirea tâmplelor,
sub pleoape
sau în adâncul fără gând şi cuget
în hăul firii
veşnicia
fără să se ardă, fără să strige şi
să se revolte
că nu o are şi că i-ai dat moarte
om sunt, pe pământ
şi ce-am ştiut m-a rătăcit sub soare
şi ce-am dorit m-a urâţit sub lună
şi ce-am văzut frumos am aruncat
şi-n rana-abia deschisă am lovit
şi ce era nevinovat
am lovit până ce ruşinea
acoperi cu vina ei şi şterse
lumina ce-o-ndrăgisem, c-un cuvânt
m-ai vindecat, cu aşezarea mâinii
pe creştet, m-ai iertat
în cuibul firii mele mi-ai adus
această-mbelşugată-n rod avere
cine-i să spună
cine-i să cunoască
şi cine, cine, cine mai ales
să nu se bucure fiindcă a aflat
taina ce-nconjură şi ţine cerul
cum ţii un fulg
în palmă, de zăpadă

Din nou acum

din nou acum, iarăşi trecea peste ape
atât de blând, atât de liber era
atâta bucurie şi atâta taină avea
acum, din nou, ca la-nceputul Cărţii


eu ştiu, eu cred, eu sunt fericit
în clipa morţii va inunda lumina
gustul ei e pe buzele mele
bucuria ei e în mine
atunci însă, vălul ei se va ridica


Suferinţa



a muri de o mie de ori într-o viaţă
ca viaţa să înceapă în tine
suferinţa, mi-a spus, ea curăţă ca o flacără
iubita lui, suferinţa
rugul ce-i luminează
privirile
nu te teme de spini
nu deznădăjdui chiar dacă
lumea se surpă
şi cerul se năruie, viu
este sufletul şi numai întunericul
faptei mârşave l-ar putea înlănţui
dar Viaţa ce-nconjură cerul
mai mult decât orice dorise
mai adevărată e decât sângele
cum nu poţi gândi
nici cunoaşte
nici iubi.


atâta revărsare a iubirii
se poate doar trăi şi nu descrie
e numai viaţă, nu e şi părere
în el
grăia
luminând
fericit era, l-am văzut
fericit era
acolo
unde
pentru mâinile mele şovăitoare
era numai teamă
o zidire din
rouă şi lacrimi
şi nimic
nu-i putea lua
pacea neînvinsă



*
* *


sunt ţări, dar mai ales locuri
aşezări la marginea apelor
un om
gata să intre
şi-n casă
icoana
sau numai un gest
o mirare



numai descrierea
întregii lumi
ar putea fi
începutul



*
* *

martor splendorii
vad, în adâncul tău
simţi, sub oglinda
oricărui lucru, de neatins


dar cine poate a-ngropa lumina
ce-nconjură cu apele-i un cer
ca pe un nufăr care îţi deschide
mulţimea lui de pleoape înăuntru

*
* *

fără vreme, deodată, uşor, numai suflet şi dor
urma ca un înger prin aer, Cuvântul
înafară ? înăuntru ?
parcă apele mării-ncetară, parcă totul
era peste fire
numai ei
şi-ntre ei pace şi taină, iubire
nepătrunsă, desăvârşită
iubire


Asemenea dimineţii

iată frumoasa, omeneasca înfrângere, la mare preţ
dar eu unul sunt martor, eu am văzut
acei oameni, blânzi, de neînfrânt
învăţând nemurirea, cu ochii i-am privit. Suferinţa
nu le mai putea micşora cu nimic
fericirea


sfârşitul lor e asemenea dimineţii

vezi,
vestitul astrolog, apărat de stele, friguros
pustiit de noroc, nu era
asemenea lor, nici yoghinul bătrân ce mi-a spus
rănile da, însă sufletul
eu nu-l pot vindeca


*
* *


va fi un timp ca un fruct
când părăsindu-se
labirint în străfulgerarea
tainicei epifanii – seara tu
veniseşi parcă de pretutindeni, din
întreagă viaţa-mi, din lucruri
din cenuşă, ca o iertare
ca o-nviere, uitasem
răul lumii, aşteptam


*
* *


Lumină, acum
apără-mă de mine însumi
apropie-te
lumină, sfinţeşte
ţărâna
şi gândul
nu eu
ci tu
trăieşte în mine
neînvinsă



*
* *


crede şi cercetează, eu nu mă tem


omul acesta sărac ce abia
mai respiră
bătrânul întristat care cere
copilul, copilul şi toţi
înfrânţii şi sărmanii lumii

aşa cum
calea pe răcoare
moartea, de neasemuit a fiecăruia
propria-i moarte
adevărul şi fapta înflorind răsărea


nouă şi pururea nouă e calea virtuţii,
să nu ai
jalea celui ce crede în rouă

dacă e atât de amar
şi de searbăd, aminteşte-ţi
cum numai apropiindu-te nu vei cunoaşte
de-atâta lumină nici clipa
morţii altfel decât
o fără de nume
bucurie, apropie-te


Nor, peste ceruri luminând


Nor, peste ceruri luminând
gustul
adevărat al vieţii, veşnicia
şi stea
ce din pământ răsari, Curată
şi izvorând din tine
vechiul Soare
smerindu-se
în chip de vin şi pâine
buzele mele-l sorb cu teamă
cu gustul lacrimii îngemănat


pe chipul omenesc
obraz al lumii


pasăre, pasăre şi ca un stâlp de foc
mai înalt decât cerul.


Iubirea, răsărind începuse

iubirea răsărind începuse
s-o vadă în inimă, stânca
cea necuvântătoare, se sfarmă şi
ca-n pustie odinioară apa a
izbucnit, vie, inundând
răul din mine
bucură-te, va veni
în sfârşit
clipa, ca o uşă
larg deschisă în
lumină

cine se poate apropia
de tine, cel
cu adevărat
înger
ajută-mi
să te văd


Murim pentru a nu muri


murim pentru a nu muri
ori vom arde de tot pe rugul însetării
jertfă de taină fiind
mistuindu-ne-n duh
pentru a fi pururea vii
murim spre viaţă
sau murim spre moarte


se veştejesc şi pier, nu voi cânta
nu voi cânta nicicând frunzele toamnei


cele ce se veştejesc şi pier
toamnă a lucrurilor
nici ziua
când stelele se vor prăbuşi într-o vreme a lor
deasupra adâncului
nu aceste lucruri le voi iubi
şi nu voi dori sufletului meu
strălucirea pietrelor, nici lauda
nici valurile
ce moarte sunt, lăcaşuri de morţi
când un Egipet de piatră înalţă
imense sarcofage cu nimic mai de preţ
decât paşii pe nisipuri
e o durere desigur
a-nfrângerii
Ca şi cum trupul ce doare şi plânge
de-ar fi imens, din granit
ar fi veşnic
cum ne-am putea amăgi
când nici cei ce lucrau în deşert
nu mai credeau în nimic
nu mai credeau şi ştiau
ştiau
că zidesc o ruină
cu o voluptate a morţii


Egipet al fricii

II

dar iată
Cuvântul ce n-a asfinţit li se-arată
celor începători în chip de rob şi tată
celor ce-l pot urma
pe muntele înalt al schimbării
sale la faţă
în adevăr şi viaţă

Când Cuvântul în noi se arată
aşa luminând, aşa clar
şi faţa Lui străluceşte ca soarele
atunci hainele lui se fac albe
şi hainele sunt cuvântul
bunei vestiri a biruinţei
desăvârşite
asupra morţii