Nu eu ar trebui să scriu aceste rânduri - ci aceia care i-au fost aproape, care l-au cunoscut şi l-au iubit.
Eu nici măcar nu mă născusem în 1979, când el trecea pragul acestei lumi.
Dar pentru că din tot ce am citit, din tot ce mi s-a povestit – şi sunt atât de puţine informaţiile care au ajuns până la mine – Daniel Turcea mi-a devenit tare drag şi apropiat, un adevărat prieten de suflet; pentru că aproape nimeni nu mai ştie sau nu mai pomeneşte nimic despre el în zilele noastre; pentru că, mai presus de toate, Daniel Turcea a fost un mărturisitor şi un trăitor al dreptei credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, simt nevoia să vă împărtăşesc câte ceva despre el, căci şi eu am primit – în dar – de la sora lui cu 5 ani mai mică, Lucia - aceste "povestiri" ale unor întâmplări din viaţa sa.
(L.D.)
Daniel s-a născut pe 22 iulie 1945, fiind al doilea copil al soţilor Gheorghe şi Maria Turcea, care au avut patru copii, doi băieţi şi două fete. A fost încă de mic de o inteligenţă strălucită, şi sub influenţa mamei sale, care era foarte credincioasă, până în adolescenţă a mers mereu la biserică, spovedindu-se şi împărtăşindu-se regulat.
Însă în liceu şi în facultate a trecut printr-o perioadă de răzvrătire, a contestat credinţa creştin-ortodoxă şi a "rătăcit" pe tărâmul filosofiei şi al religiilor orientale, ajungând totodată să trăiască o viaţă foarte dezordonată, sau, mai bine zis, decăzută.
A urmat cursurile Institutului de Arhitectură "Ion Mincu" din Bucureşti, fiind un student strălucit, care însă intra adesea în conflict cu profesorii săi datorită ideilor sale îndrăzneţe (de exemplu, proiectase o şcoală în formă de spirală, cu pereţi de sticlă, aflată pe un ax ce îi permitea o mişcare imperceptibilă în direcţia de rotaţie a pământului în jurul axului, încât să-i fie asigurat un regim de lumină naturală pe tot parcursul zilei...)
În acea perioadă a început să scrie poezii, pe care care le-a şi publicat în 1970 într-un volum denumit Entropia. Iată ce spune criticul literar Valeriu Cristea despre acest volum:
< (...) poetul era convins – şi ţinea să ne-o comunice – că "Organizarea Secretă a ideii Conspiră-n Galaxie, domnii mei", conspiră, desigur, în sensul entropiei; în Entropia Daniel Turcea evoca "Fiinţa Nefiinţei", un spaţiu "atât de pur / încât nu e locuit. Obiecte de gol, absenţă / Ireal..." şi, ca "budist", "tăcerea ce ninge în Vede", vorbind de "puntea flască", de "asfixiante fereşti", de "distanţă ghilotină" (excluzând toate orice comunicare), de sentimentul de a fi total descoperit, tragic neocrotit: "am fi fiecare precum o încăpere /neexistând decât Afară", un "Afară" cumplit, din moment ce "cămaşa cenuşii" e o "dovadă că-a ars Dumnezeu". >
Acest volum a fost întâmpinat cu multe laude şi aprecieri la vremea respectivă, Daniel Turcea fiind considerat un tânăr poet promiţător, încadrat de critica literară în grupul "poeţilor onirici". A fost primit în Uniunea Scriitorilor şi a început să frecventeze localurile preferate ale poeţilor, împrietenindu-se cu unii dintre ei. Anturajul pe care şi l-a format însă a fost de aşa natură încât l-a împins şi mai tare pe panta rătăcirilor, a beţiei şi a revoltei împotriva lui Dumnezeu. Avea să scrie mai târziu într-o poezie, mărturisind despre această perioadă:
"om sunt, pe pământ
şi ce-am ştiut m-a rătăcit sub soare
şi ce-am dorit m-a urâţit sub lună
şi ce-am văzut frumos am aruncat
şi-n rana-abia deschisă am lovit
şi ce era nevinovat
am lovit până ce ruşinea
acoperi cu vina ei şi şterse
lumina ce-o-ndrăgisem..."
(din poezia Marea dragoste)
Totuşi, chiar căzut în "mocirla patimilor", Daniel, precum mărturiseşte sora sa Lucia, îşi păstrase nobleţea sufletească, mărinimia, ce iradia în acte de milostenie şi de iertare.
Îşi dădea şi ultimii bani săracilor care îi cereau, deşi familia sa se descurca foarte greu, tatăl murindu-le pe când Daniel avea 23 de ani.
Odată, un amic de-al său, tovarăş de petreceri, i-a furat o mare parte din hainele cele mai bune (!), însă Daniel nu a spus nimic nimănui până într-o zi când le-a bătut la uşă "Miliţia" să-i întrebe ce anume au de reclamat, pentru că tânărul respectiv fusese prins şi mărturisise toate furturile pe care le făcuse. Cei din familia lui Daniel nu ştiau nimic despre asta, şi l-au privit miraţi, dar el a intervenit senin şi i-a spus miliţianului că el îi dăruise "hoţului" toate acele lucruri şi nu are nimic de reclamat! După plecarea miliţianului, Daniel i-a spus mamei, cu multă înduioşare în glas: "Lasă-l, mamă, că oricum nu are de unde să ni le plătească, şi îl vor băga ăştia la închisoare, ce să-i mai măresc şi eu pedeapsa reclamându-l!"
Această nobleţe şi sensibilitate înnăscute Daniel le moştenise de la mama sa, o femeie deosebită, pe care Daniel o vedea ca pe o sfântă şi de care îi era foarte ruşine. Şi pentru că nu avea curajul să-i mărturisească gândurile şi "aventurile" lui, i le destăinuia Luciei, sora sa mai mică cu 5 ani, care îl asculta fără să-l contrazică sau să-i reproşeze ceva.
Spunea Lucia că, pentru bunătatea lui sufletească, pe care şi-a păstrat-o tot timpul vieţii, "poate că îngerul său păzitor nu l-ar fi părăsit", dacă el nu l-ar fi alungat îndoindu-se, primind gânduri de hulă, de negare a dumnezeirii Domnului Iisus Hristos. Pentru că în mintea sa Dumnezeu trebuia să aibă puterea absolută şi să fie invulnerabil, ajunsese să spună: "Ce Dumnezeu e ăsta care s-a lăsat răstignit?!"
"De aceea Dumnezeu l-a lăsat, şi îngerul păzitor s-a depărtat de la el." (spune Lucia)
Atunci a alunecat foarte rău pe panta beţiei şi a petrecerilor, plecând cu nopţile de acasă.
Totul a culminat cu o întâmplare pe care avea să i-o povestească Luciei ulterior.
A plecat cu nişte prieteni într-o "speluncă, nu ştiu pe unde" şi a lipsit 2 săptămâni încheiate, timp în care cei din familie nu au mai ştiut nimic de el şi l-au aşteptat cu toţii deznădăjduiţi, mama sa văduvă, fratele şi sora mai mică (sora mai mare a lui Daniel se căsătorise şi nu mai stătea cu ei.)
Mama lui s-a rugat mult pentru el atunci, iar Daniel a povestit că ajunsese într-o asemenea stare – din cauza băuturii, şi poate chiar a drogurilor – încât nu mai ştia ce e cu el, unde se află, şi nu mai putea să iasă de acolo sau să meargă singur acasă. Atunci când deznădejdea îl cuprinsese cu totul, a văzut – în vis sau în vedenie – cum, înconjurată de o lumină mare, mama lui stătea în genunchi, rugându-se cu lacrimi ca el să se întoarcă acasă. Şi a simţit cum o fiinţă de lumină – pe care nu o putea privi, dar despre care credea că a fost îngerul său păzitor – l-a apucat de mână şi l-a scos de acolo, apoi l-a purtat aşa pe străzi în drum spre casă, aducându-l până în faţa uşii, unde a dispărut.
Când Lucia a deschis uşa, aproape că nu l-a mai recunoscut, într-atât era de schimbat, de desfigurat – s-a speriat efectiv de chipul lui, s-a dat trei paşi înapoi. Atunci Daniel a intrat şi, căzând în genunchi în faţa mamei, a început să plângă şi să-i sărute mâinile, spunând printre lacrimi:"Mamă, mămico, iartă-mă că te-am supărat aşa, îţi mulţumesc că te-ai rugat pentru mine să ajung acasă! N-o să te mai supăr niciodată! Mamă, mămico, iartă-mă!"
După aceea s-a dus şi s-a încuiat în camera lui şi a zăcut acolo vreo 2 zile nelăsând pe nimeni sa intre la el, până în dimineaţa când, ieşind cameră, a venit drept la Lucia care gătea mâncare în bucătărie.
"Lu, eu am avut un vis! Eu am să ţi-l spun, iar tu să-mi zici dacă a fost de la Dumnezeu sau nu!"
(În tot timpul în care Daniel a "rătăcit" departe de biserică, mama şi sora lui au continuat să meargă regulat la biserică şi să se roage, iar el ştia aceasta.)
Lucia povesteşte visul lui astfel:
"Daniel s-a văzut în vis în faţa unei biserici mari, cu multe trepte urcând până la intrare. Şi vroia mult să intre în acea Biserică, dar când a pus piciorul pe prima treaptă, parcă o mână nevăzută l-a împins cu putere şi l-a aruncat la pământ, izbindu-l cu fruntea chiar de primă treaptă. Şi cum zăcea la pământ, a început să simtă o durere foarte mare în tot trupul, ca şi cum ceva l-ar fi sfâşiat pe dinăuntru, l-ar fi dezmembrat. Atunci, în disperarea lui, a început să-i cheme în ajutor pe toţi marii întemeietori de religii: Buddha, Mahomed, Confucius etc. [Daniel era pasionat de istoria religiilor] numai pe Domnul Iisus Hristos Îl uitase. Şi cu cât îi striga mai tare pe aceştia, cu atât îl durea mai tare... până când şi-am adus aminte de El şi a strigat cu toată puterea: "Mântuitorule, ajută-mă!"
Atunci toată durerea a dispărut ca prin minune şi a simţit că se poate ridica, dar s-a ridicat nu doar în picioare, ci şi deasupra pământului.... şi a văzut cum veneau spre el, prin aer, doi tineri plini de lumină, unul îmbrăcat în haine de ostaş roman, iar celălalt în haine de episcop. Şi cel în haine de ostaş a zis: "Pe acesta îl iau eu!", dar cel în haine de episcop a reacţionat: "Nu, acesta vine cu mine, doar ştii că eu mă ocup de tineri!" Şi l-a luat de mână şi au zburat aşa... intrând în Biserică pe undeva pe sus, poate prin turlă... Astfel, Daniel s-a apropiat pe rând de toate icoanele, de toate frescele – plutind, zburând – minunându-se de tot ce vedea... Şi au trecut şi în altar – pe deasupra catapetesmei – până în faţa icoanei Maicii Domnului pictată pe bolta altarului. Acolo s-a închinat sărutând mâna Maicii Domnului, L-a îmbrăţişat pe Pruncul ei şi a exclamat fericit: "Maica Domnului, eu aici vreau să rămân!"
După aceasta s-a trezit şi a venit s-o întrebe pe Lucia dacă visul acesta a fost de la Dumnezeu.... Ea i-a răspuns: "Păi, ce-mi spui tu e despre Biserică, despre Sfinţi, despre Maica Domnului... Eu cred că e de la Dumnezeu!"
Atunci Daniel s-a bucurat mult şi a zis că dacă e de la Dumnezeu, biserica aceasta trebuie să existe undeva, şi pentru că ei locuiesc în Bucureşti, trebuie să fie o biserică din Bucureşti. "Trebuie să găsesc această biserică!"
Şi timp de o săptămână, în fiecare zi, când se întorcea seara acasă, îi povestea Luciei ce biserici a vizitat în ziua respectivă. Nu a găsit biserica din vis atunci, imediat, de aceea s-a cam descurajat, iar după un timp a renunţat şi la a-i mai împărtăşi Luciei rezultatele căutării lui, până în ziua când...
Era februarie, ninsese, era frig, trecuse aproape un an de la visul cu biserica şi Lucia aproape uitase totul... dar nu şi Daniel. A intrat în după-amiaza aceea val-vârtej în casă, în bucătărie, unde Lucia gătea mâncare ca şi în dimineaţa visului, şi i-a strigat fericit: "Lu, am găsit biserica, am găsit biserica!!!"
Ea s-a zăpăcit pentru o clipă şi l-a întrebat cu uimire: "Care biserică?!"
"Biserica din vis! Trebuie să mergem s-o vedem! Hai cu mine, hai acum!" şi a tras-o după el pe scări, abia lăsând-o să-şi ia o haină peste capotul de casă pe care îl purta şi să se încalţe... au ieşit afară alergând ca nişte bezmetici, prin zăpadă, ca să ajungă cât mai repede să vadă biserica!....
Era vorba de Biserica Sfântul Elefterie cel Nou de la Operă (staţia de metrou Eroilor), care se sfinţise abia de câţiva ani – în 1971.
...Era exact ca în vis, cu trepte multe la intrare, cu ziduri de cărămidă... înaltă, frumoasă... minunată! Trecuse în fiecare zi cu troleibuzul pe o străduţă prin spatele ei şi nu o observase – nici nu îşi dăduse seama măcar că e biserică, până în ziua când ceva - Cineva – i-a deschis ochii şi i-a dat imboldul să meargă să o vadă...
...să intre în ea... şi să o recunoască!
Acum o explora împreună cu Lucia, o descopereau împreună!
Totul era ca în vis... icoanele, frescele, catapeteasma, stranele...
Şi mai ales ei, cei doi prieteni din vis - cei doi Sfinţi ocrotitori ai Bisericii, care apar în mărime naturală în icoanele din stânga şi din dreapta altarului: Sfântul Mucenic Gheorghe (ostaşul roman!) şi Sfântul Mucenic Elefterie (episcopul!)
Iar pe bolta altarului, dincolo de catapeteasmă – fresca pictată de Părintele Arsenie Boca – Maica Domnului stând în picioare cu Pruncul Sfânt în braţe, care parcă îi învăluie, îi acoperă într-o îmbraţişare duioasă pe cei ce o privesc, din biserică.
Mai târziu, Daniel avea să scrie într-un Poem de dragoste:
"eram aproape
eram înăuntru
o uşă de lemn
ne despărţea de lume. Zugrăvită
cu feţe luminând în loc de stele
blândeţea
fără seamăn
care iartă
în mijloc, masă
odihnind mormântul
o cupă de argint
cu înfiorare poartă
lemn având lină tăcere
drept frunze"
După această "întâlnire" miraculoasă cu Biserica din vis, Daniel a început să meargă regulat la slujbe împreună cu mama şi sora sa, însă purtând încă în suflet "rănile păcatelor"... Când s-a dus să se spovedească pentru prima oară (după mulţi ani), părintele respectiv, neînţelegând ce-i cu el – dar poate şi din rânduiala lui Dumnezeu – i-a dat în grabă dezlegarea, spunându-i : "Tu eşti tânăr, ce păcate ai tu, vino să te împărtăşeşti!". După Sfânta Împărtăşanie, Daniel a simţit cu tot sufletul că e cel mai păcătos om de pe pământ şi că trebuie să-şi mărturisească şi să-şi plângă cu adevărat toate păcatele săvârşite...
Din acel moment a început să-şi caute un părinte duhovnic, dar avea pretenţia ca părintele la care se va spovedi să fie capabil să-i răspundă mai întâi la toate întrebările pe care i le va pune... să-i lămurească toate problemele care îl frământaseră de-a lungul anilor săi de studiu – şi Daniel era un spirit pătrunzător, enciclopedic, care aprofundase bine materiile ştiinţifice - matematica, fizica, chimia – dar şi literatura, filozofia, arta...
S-a chinuit o vreme să găsească un astfel de părinte, până când un prieten arhitect i-a propus să meargă împreună la Părintele Arsenie Papacioc, aflat atunci la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti.
În dimineaţa când au plecat, i-a spus Luciei: "Dacă nici Părintele Arsenie nu-mi răspunde la întrebări, o las baltă cu spovedania!"
Au mers la mănăstire, au stat la slujbă, iar după aceea părintele l-a chemat pe Daniel în chilia sa.
Au stat de vorbă ore întregi, până seara târziu, iar Daniel a ieşit de la acea spovedanie "un om nou", cu totul schimbat.
Părintele Arsenie i-a spus mai târziu surorii sale că a spovedit mulţi intelectuali, şi prin închisori, dar pe cineva ca Daniel Turcea n-a mai întâlnit – cu asemenea putere de pătrundere, şi în acelaşi timp, cu asemenea preocupare sinceră de a se lămuri şi de a afla Adevărul. "Eu nu cunoşteam prea bine toate acele teorii din ştiinţă şi din filosofie care îl frământau pe el – şi nu mă pricepeam să-i răspund la întrebări, dar m-am încrezut în cuvântul Domnului care ne spune să nu ne punem mai dinainte în gând ce vom răspunde.... aşa că nici nu îmi aduc aminte ce i-oi fi spus atunci de l-am convins!"
Daniel, la rândul său, i-a povestit Luciei: "M-a lăsat fără cuvinte părintele! Mi-a dărâmat toate argumentele, toate teoriile, cărămidă cu cărămidă!"
După acest intens "interogatoriu" în care Părintele Arsenie i-a răspuns la întrebări, a urmat şi spovedania lui Daniel, o adevărată "baie curăţitoare", în urma căreia părintele l-a împărtăşit...
..apoi l-a invitat să cerceteze împreună sfintele canoane, să vadă cât timp ar fi trebuit să fie oprit de la Sfânta Împărtăşanie pentru păcatele mărturisite, şi socotind împreună – adunând anii fiecărui canon – au ajuns la o cifră de aproximativ 260 de ani!!!
Atunci Părintele Arsenie l-a privit în ochi cu multă dragoste dar şi cu seriozitate şi i-a spus: "Un duhovnic, dacă mântuieşte mii de suflete şi pierde unul, cu el de gât se duce în iad! Aşa că ai milă de bătrâneţile mele, frate, şi ai grijă ce faci, ai grijă cum trăieşti de acum încolo!"
Din poezia Bătrânul :
vas purtător de Duh şi frate
chemaţi suntem, mi-a spus
(cu ochii albaştri
şi cu puţina lui făptură)
să fim cu trupul mai presus de îngeri
suntem iubiţi mai mult ca revărsarea
de raze
eu, nevrednic
de-a mai trăi o zi după dreptate
îţi spun,
fii făcător de pace
în inimi şi mereu iubeşte
desăvârşirea cât ţi-e cu putinţă
şi vom fi vii întru eternitate
Şi pentru că nu ţinuse post înainte de Sfânta Împărtăşanie, Părintele i-a recomandat să mai ţină trei zile de post de atunci înainte. El însă vreo săptămână după aceea nu a mâncat decât anafură şi a băut agheasmă...
Povesteşte Lucia că atunci când s-a întors acasă era atât de schimbat, încât – tot ca atunci, demult - aproape nu l-a mai recunoscut , doar că de data aceasta era luminos... radia de fericire!...
I-a mărturisit cu lacrimi Luciei cum părintele l-a numit "frate". "S-a smerit Părintele în faţa mea, m-a chemat frate, pe mine, întunericul, care nu merit să mai văd lumina zilei!"
Lemn purtător de lină tăcere
am băut picătură cu picătură
eu, întunericul
am băut rugăciuni
am sorbit lacrimile
mai de preţ decât stelele
o, nepământească băutură
foc am sorbit
lumina
luminii
Era în anul 1976. De atunci a început o viaţă nouă pentru Daniel... o viaţă de pocăinţă, de rugăciune, o viaţă de pregătire pentru fiecare întâlnire cu Dumnezeu, în Sfintele Taine ale Bisericii, dar şi pentru marea întâlnire ce avea să aibă loc atât de curând...
În 1979, la doar trei ani după convertirea sa, şi la doar 33 de ani – vârsta Mântuitorului când a fost răstignit – după o adâncă suferinţă ce a durat aproape 8 luni – a fost bolnav de leucemie - Daniel şi-a dat sufletul în mâinile Domnului Hristos "pe care L-a iubit" şi prin care a fost "mai mult decât biruitor" asupra păcatului, asupra suferinţei şi morţii...
Tu
de peste cer
o, cât mi-a fost de aproape
în veacul acesta
de sete
şi fier
Ca o mărturie a acestei iubiri ne-a lăsat poeziile sale - o parte din ele publicate în volumul Epifania (1978), dar mai ales cele dictate de pe patul de suferinţă, care au apărut postum.
Mesajul său de rămas bun către contemporani şi către noi toţi l-a încredinţat surorii sale Lucia înaintea morţii : "Să le spui fraţilor să se roage şi să-L iubească pe Dumnezeu mai mult! Tragedia noastră e că ne iubim pe noi înşine atât de mult iar pe Dumnezeu atât de puţin!"
Ultimele sale cuvinte au fost: "Rugaţi-vă!"
Rugăciune
I
Rugaţi-vă
pentru mine, rugaţi-vă
biruitorilor, fericiţilor
rugaţi-vă în lumină
în har
şi în adevăr
să încep
eternitatea
ascultării lui Dumnezeu
a vieţii în Dumnezeu
a rugăciunii
iartă-mă,
Te-am căutat în petale, în chipul
cel mai frumos, am crezut
că erai
în clipa cea scrisă
Te iubesc dar prea puţin,
Dă-mi să Te iubesc
cu întreaga-mi fiinţă
II
Tu
Cel care, întrg
locuieşti în mine, acum
străin mie,
lasă doar
razele Tale
să strălucească în inima mea
învie sufletul meu
cel pustiit
cum din piatră ai izvorât apa cea vie.
Doamne,
eu sunt orbul, deschide
ochii cei de taină ai inimii,
sunt cel mai ticălos dintre oameni
-lepra păcatului acoperă sufletul meu-
Curăţeşte-mă!
Ajută necredinţei mele !
Despărţire
De acum către cine voi merge?
Cine-mi va primi lacrimile?
Din înălţime ascultă-mi
frângerea inimii
căci iată, văd
chipul morţii
Acum luminează-mi Tu
ca să Te văd, fie cât de puţin
Adevăr adevărat
căci de-acum vin întunecatele chipuri
şi faptele zilelor mele
acum îmi sunt mie mormânt
pecetluit
buzele tac şi graiul ca ceara ce se prelinge.
Numai tu, Maică Fecioară
crin al cerului cu roua stelelor preastrălucind
plecându-ţi genunchii
coboară cer în inima mea şi pe buzele mele
şi cheamă
din adânc
sufletul meu
Puritate
O, puritate
tu l-ai născut pe Dumnezeu
braţele tale
l-au legănat
ochii tăi înlăcrimaţi
de iubire
şi teamă
i-au văzut faţa de Prunc
i-au cuprins necuprinsa lumină
O, puritate
numai tu poţi întrece pe îngeri
numai tu puteai sta
în mijlocul unui asemenea foc
ca-n mireasmă şi-n rouă
O, puritate
iată, un om, o Fecioară
cum trăia
neştiută
nimeni nu putea crede, nu putea visa
că un om înaintea căruia
îngerii se smeresc
îl va naşte
pe Dumnezeu
O, nevinovăţie
numai tu nu poţi fi învinsă
de nimic, pe pământ
[Iertare]
Acestei Lumini
acestei iertări
plecaţi genunchii inimii
numai Lumina poate ierta
îndumnezeind
numai omul se poate ridica
din mâl şi din moarte
din cumplita sa vină
pentru că el
poate plânge
- căinţa -
adevărata sa naştere
poate începe în rănile sale
el se poate întoarce din moarte
cu faţa sufletului scăldată în lacrimi
el poate fi
iertat
de Lumină
el poate fi vas
acestei Lumini
aşa cum nici cerul
nu poate fi
prin iubire şi jertfă
Altar
în stânga
e peştera
la mijloc e masa
sau poate
mormântul
pe masă
potirul în care
se află Cuvântul
Rugaţi-vă pentru mine
Aproape de moarte sunt
rugaţi-vă, rugaţi-vă heruvimi
rugaţi-vă, sfinţi
Acum se va vedea
înaintea cosmosului
a miliardelor
de fii ai luminii
adevărata mea viaţă
atât de săracă în lumină
atât de străină
de dragoste
numai
sete
doar
năzuinţă!
rugaţi-vă pentru mine!
Înaintea morţii sunt
şi n-am haină de nuntă. Lumina
nu arde în suflet, dar Domnul
poate să-nvie
în inima mea
